Mingea devine aur în mâna ei
Szabó Gabriella din Târgu Secuiesc întărește de trei ani echipa de handbal Celles-sur-Belle din Franța, cu care au încheiat un sezon strălucit, au obținut ajungerea în clasa superioară. A mers bine jocul și talentatei aruncătoare de dreapta, ca semn de recunoaștere i-au prelungit contractul pentru încă un an. Jucătoarea de 28 de ani în timpul vacanței sale de acasă a dat interviu publicației noastre.
– Ce fel de sezon ați încheiat cu echipa dumneavoastră?
– Am avut un sezon foarte bun, doar la un singur meci am pierdut. De doi ani am fost eliminați din clasa a doua, după ce au redus numărul echipelor, iar în primul sezon de clasa a treia am terminat pe locul doi, în spatele unei echipe eliminate, din liga întâi, dar în anul acesta însă a sosit și timpul nostru și am ajuns sus. A treia clasă poate părea destul de slabă așa la prima, pe drept cuvânt și eu am rămas acolo cu îndoieli, dar campionatul este de un nivel destul de bun, primele patru-cinci echipe ar putea juca fără dificultate în prim-planul românesc.
– Ca jucătoare cum ați prestat?
– Și mie mi-a mers bine jocul, sunt mulțumită. Simt, că de la an la an joc tot mai degajată. În primul an a trebuit să mă obișnuiesc cu o altă mentalitate, care este mult mai degajată, decât acasă. Acest lucru n-a fost simplu după programarea de acasă, nu este așa de ușor să iei decizii atât la meci, cât și la antrenamente. Trebuie să te obișnuiești și cu marea libertate.
– În această degajare vedeți evoluția?
– Da, în faptul că m-am eliberat mental, acum deja știu, în caz că greșesc sau pierdem, și atunci mă vor privi la fel atât ca om, cât și ca jucător, asta n-a fost din păcate așa în România. Afară nu trebuie să te crispezi atât de mult și chiar datorită lipsei de presiune jocul merge mai simplu, mai curgător. Apoi acasă există salariile mari, pentru care nu e garanție că le și primești, acolo însă știi precis că la ceea ce s-au angajat o și îndeplinesc și acest lucru înseamnă o mare liniștire pentru jucător.
– Datorită acestora ați decis bine atunci, când v-ați vârât în necunoscut, cu trei ani în urmă.
– Oricum a fost o decizie bună, atunci am mers afară în necunoscut, n-am știut nimic despre echipă, am fost doar sigură că voi fi în siguranță, ceea ce a fost foarte important pentru mine, căci din Bacău am plecat cu o lipsă de șase luni.
– Ce trebuie de știut despre această comunitate?
– Aceasta e o așezare de 4000 de locuitori, unde mi-am găsit a doua casă atât din punct de vedere al handbalului, cât și ca om. Aș fi avut șansa să joc și la un nivel mai înalt, dar am decis de a rămâne. Toată lumea e foarte simpatică și se străduiește ca noi, jucătorii, să avem totul, pentru a putea presta la cel mai înalt nivel. Sunt înconjurată de oameni pe care mă pot baza în orice. Și acești oameni nu lucrează pentru salariu, ci ca voluntari, în afară de jucători, antrenor și secretară nimeni nu este plătit, și totuși își fac mai bine treaba ca mulți conducători de club de acasă retribuiți. Nu lucrează pentru bani, ci pentru că le place. Trebuie să vă închipuiți că la câte un meci sunt în 1000 de suporteri în tribună, dar au fost cazuri când ne-au încurajat 1300. Pentru sezonul următor s-au epuizat cea mai mare parte a abonamentelor.
– Ce obiective v-ați propus pentru noul sezon?
– Clubul anul viitor își sărbătorește aniversarea a 40 de ani de existență și au prelucrat un plan, pentru a ajunge în linia fruntașă, chiar și dacă nu imediat în primul plan. În acest interes au legitimat și noi jucători. În înțelesul regulilor, în clasa a doua pot fi trei jucători din străinătate într-o echipă, ceea ce cu privire la talentele locale e foarte corect, însă pe noi, pe cei din străinătate ne atinge în mod neplăcut, există mulți jucători valoroși care și acum caută o echipă.
– Și pentru dumneavoastră totuși v-au prelungit contractul, în ce măsură vă apreciază munca?
– Acest lucru este o reconfirmare a muncii mele de trei ani, în anul acesta am știut că le va fi foarte greu celor din străinătate și ne-a căzut bine, când deja în februarie ne-au căutat cu prelungirea contractului. Pe parcursul celor trei ani n-am lipsit doar de la un singur antrenament și n-am omis nici un meci, ceea ce înseamnă un record destul de serios, căci acolo fiecare accidentare ușoară este luată în serios și este prescris o odihnă de una-două zile. Asta acolo este considerat ceva normal, acasă nu așa eram obișnuiți, acolo sunt atenți la orice lucru mărunt, nu cumva să devină o problemă mai mare.
– Se raportează astfel față de sportivi, ca acasă?
– Afară îi apreciază foarte mult pe jucători, îi stimează foarte mult, indiferent ce sport practică. Nu putem așa ieși pe stradă sau chiar într-un restaurant din orașul vecin de 60 de mii de locuitori, ca cineva să nu întrebe ceva. La noi este o introducere înainte de meci, o chemare de jucător, ca în Liga campionilor, cu efecte de lumină, cu proiectări, este de nedescris ceea ce se întâmplă în acest mic sat, totdeauna spun că acest lucru trebuie văzut, căci nu poate fi povestit.
– Evident că înseamnă mult golurile aruncate, dar în asta se măsoară valoarea unui jucător?
– Spectatorii și laicii privesc doar de aceea, ca să vadă cine aruncă mai multe goluri, dar antrenorii, conducătorii de club cântăresc tot. de exemplu de doi ani au pornit o campanie că nu aduc jucători care trăiesc o viață libertină și s-a întâmplat să spună nu cuiva chiar de aceea. Privesc nu doar atacul, ci și apărarea, căci cea mai importantă parte a handbalului este apărarea. Nu este îndeajuns nici dacă arunci la meci, să zicem zece goluri, și antrenamentele le lenevești până la capăt…
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră handbalul?
– Toată viața mea. Am început la vârsta de zece ani și la liceu am decis că voi fi handbalistă profesionistă, mi-am dat seama că, dacă lucrez tare, din acesta pot să trăiesc și de atunci viața mea sună doar despre acest lucru. Am primit foarte mult de la această ramură sportivă, din păcate știu că acesta se va termina peste câțiva ani, nici nu-l planific prea lung, încerc între timp să-mi formez viața de după handbal. Am gustat și în antrenorat, dar acela nu este viața mea. Aș dori să rămân lângă sport, dar într-o altă formă.
– Ce considerați cea mai importantă forță a dumneavoastră?
– În primul rând brațul meu stâng, ceea ce și în copilărie m-a avantajat față de alții, de multe ori n-am fost atât de bună ca o dreptace, dar întotdeauna am fost aleși întâi cei stângaci. Este un lucru rar, în anul acesta am fost singura stângace în echipă, dar și la anul însă vom fi doar două. O altă perseverență a mea este că la antrenamente mă concentrez sută la sută și încerc să scot din mine tot ce este mai bun. Acest lucru se vede și la meciuri, obișnuiesc să spună că, așa cum te antrenezi, așa și joci.
– Vă gândiți la înapoiere?
– Nu e verosimil că voi juca în România, căci nu cred că mintal aș putea suporta această apăsare. Deja nu aș putea suporta ca un antrenor să vorbească depreciativ cu mine. Noroc că în campionatul românesc au întinerit foarte mult, dar încă mai există antrenori care folosesc metodele de acum 20 de ani și nu e cert că eu aș putea gestiona acest lucru corect, după toate ce am văzut că se poate și altfel. În afară de asta, deja nu plănuiesc așa de mult în această ramură sportivă, desigur nu se poate ști niciodată ce aduce viitorul, se schimbă în funcție de persoană, cine cât timp suportă, sunt care renunță la 30 de ani, alții însă și aproape de patruzeci de ani joacă la un nivel înalt.
– Ce recomandați celor care ar dori să devină sportivi profesioniști?
– Simplu: muncă, muncă, muncă. Poate că aduce cu sine multe renunțări și la început nu există nici rezultate și nu vedem capătul, dar cine se concentrează la asta cu adevărat și lucrează, între timp însă este atent și la modul său de viață, acela ajunge la liman. Talentul nu este totul, în tinerețe poate este suficient, dar la vârsta de adult deja nu, dacă nu muncește din greu. Munca investită și atașamentul potrivit, seriozitatea aduc rezultatul așteptat.
Sursă: Székely Hírmondó, Bartha Zsófia
Invalid Displayed Gallery
5 august 2015
